Ninel Peia: Când justiția nu aplică legea ad litteram. Cine răspunde pentru cele „cel mult 15 zile”?

De aceea, ceea ce am descoperit în ultimele șase luni, după ce am început să cercetez o zonă aparent tehnică și lipsită de spectaculozitate a sistemului judiciar românesc, m-a tulburat mai mult decât multe dintre scandalurile zgomotoase pe care le vedem zilnic la televizor. Este vorba despre înregistrarea partidelor politice.

Am luat legea, am citit-o, am verificat dosare, am urmărit termene, am comparat practica cu textul normativ. Și am ajuns la o întrebare pe cât de simplă, pe atât de incomodă. Dacă legea spune „în cel mult 15 zile”, cum a ajuns Justiția română să considere că aceste cuvinte nu trebuie aplicate ad litteram?

Nu discut despre interpretarea unei metafore juridice, nu discut despre un text ambiguu, nu discut despre două norme care se bat cap în cap și pentru care ar fi necesară intervenția Înaltei Curți. Discut despre cifre, despre zile, despre un termen maximal scris negru pe alb într-o lege a României.

Legea nr. 14/2003 privind partidele politice stabilește o procedură specială pentru înregistrarea unui partid. Cererea de înregistrare se afișează la sediul Tribunalului București timp de 15 zile. După expirarea acestei perioade, art. 21 alin. (1) spune că Tribunalul București se pronunță asupra cererii „în cel mult 15 zile”. Iar dacă hotărârea este atacată, art. 21 alin. (3) stabilește că instanța de apel examinează cauza în ședință publică „în termen de cel mult 15 zile de la înregistrarea” căii de atac.

Cuvintele acestea merită citite încă o dată, CEL MULT 15 ZILE! Nu „de regulă 15 zile”, nu „preferabil în 15 zile”, nu „în funcție de încărcătura instanței”, nu „când permite agenda completului”. Legiuitorul a scris cel mult 15 zile. De ce? Pentru că un partid politic nu este un SRL care așteaptă un certificat. Partidul politic este una dintre formele prin care cetățenii participă la viața democratică a statului. Iar până când hotărârea de admitere a înregistrării nu rămâne definitivă, partidul nu dobândește personalitate juridică. Și aceasta nu este interpretarea mea, o spune expres art. 22 din aceeași lege. Așadar, timpul are aici valoare democratică. O lună pierdută nu este doar o lună dintr-un dosar. 

Pot fi organizații care nu se pot constitui normal, oameni care nu se pot înscrie într-o formațiune cu personalitate juridică, activități politice care nu pot fi organizate în condițiile unui partid înregistrat și, în anumite perioade, oportunități electorale care nu se mai întorc niciodată. Legiuitorul a înțeles acest lucru și a construit o procedură accelerată.

Numai că am început să caut practica. Și aici începe povestea care ar trebui să intereseze nu doar politicienii, ci mai ales magistratura. În dosarele de înregistrare a partidelor politice pe care le-am verificat până în acest moment, nu am identificat niciun caz, în care calendarul legal pe care l-am analizat să fi fost respectat integral.

Spun deliberat „în dosarele pe care le-am verificat”. Nu pretind că am cercetat fiecare dosar de partid politic din ultimele trei decenii. Cercetarea continuă. Dacă există exemple contrare, le voi prezenta. Dar faptul că trebuie să cauți cu lupa un dosar în care un termen prevăzut expres de lege a fost respectat reprezintă, în sine, o întrebare. 

Și vreau să fiu foarte bine înțeles, nu spun că judecătorii nu muncesc. Știu cât de încărcate sunt instanțele, știu câte mii de dosare ajung anual pe mesele magistraților, știu că există lipsă de personal, proceduri greoaie, comunicări care întârzie și incidente procesuale care nu pot fi anticipate. Am fost și rămân unul dintre politicienii care au apărat independența, statutul și demnitatea magistraților.

Dar tocmai de aceea pun întrebarea. Dacă Parlamentul a stabilit printr-o lege specială un termen maximal, poate organizarea administrativă a unei instanțe să golească acel termen de conținut?

Aici este miezul problemei pentru că nu este suficient să spui „am fixat un termen”. Legea nu spune că instanța trebuie să fixeze un termen în 15 zile. La Tribunalul București spune că instanța trebuie să se pronunțe în cel mult 15 zile după expirarea perioadei legale de afișare. La Curtea de Apel București spune că apelul trebuie examinat în cel mult 15 zile de la înregistrare. Diferența este enormă.

Dacă ai la dispoziție 15 zile pentru întreaga operațiune, atunci întreaga administrare a dosarului trebuie concepută pornind de la această realitate. Nu poți administra o procedură specială ca pe un dosar civil obișnuit și apoi să te miri că termenul special nu poate fi respectat.

Trebuie să gândești invers. Am 15 zile. Ce trebuie să fac pentru a respecta legea? Există persoane care trebuie citate? Citează-le cu celeritate, prin mijloacele permise de lege. Există posibilitatea unor intervenții? Lasă suficient timp procedural pentru ca ele să poată fi gestionate. Există acte care trebuie comunicate? Organizează comunicarea astfel încât termenul maximal stabilit de Parlament să nu devină ficțiune. Aceasta este diferența dintre a administra un dosar și a administra un dosar supus prin lege unei proceduri accelerate.

Și am mai descoperit ceva interesant. Atunci când instanțele își modifică organizarea și creează specializare reală pentru asemenea cauze, termenele pot începe să se apropie de logica legii.

Ceea ce ridică o altă întrebare incomodă. Dacă se poate acum, de ce nu s-a putut înainte? Poate că există explicații perfect legitime, poate că problema este exclusiv administrativă, poate că încărcătura completurilor a făcut imposibilă respectarea termenelor, poate că anumite incidente procedurale explică o parte dintre întârzieri. Sunt dispus să ascult toate aceste explicații. Dar ele trebuie date. 

Pentru că există o diferență fundamentală între a explica de ce într-un anumit dosar un termen nu a putut fi respectat și a transforma nerespectarea termenului într-o practică instituțională. Prima poate fi o excepție, a doua devine o problemă de sistem. Iar aici ajungem la un subiect mult mai mare decât partidele politice. Ce înseamnă, de fapt, independența Justiției?

Am apărat-o și o voi apăra ori de câte ori un politician va încerca să dicteze unui judecător ce hotărâre să pronunțe. Politicianul nu are ce căuta în deliberarea judecătorului, guvernul nu are ce căuta în soluția unei instanțe, parlamentul nu poate ordona unui magistrat cine trebuie să câștige un proces. Aceasta este linia roșie a democrației.

Dar există și cealaltă jumătate a propoziției, despre care vorbim mult mai puțin, independența Justiției este independență față de puterea politică, nu este independență față de lege. Judecătorul este independent tocmai pentru a putea aplica legea fără teamă, nu pentru a decide care dispoziții legale sunt suficient de importante încât să fie respectate ad litteram și care pot fi transformate, prin practică, în simple recomandări.

Și nu acuz aici un judecător, nu acuz un complet, nu acuz Tribunalul București sau Curtea de Apel București în bloc doar pun sub semnul întrebării o practică pe care datele cercetate până acum mă obligă să o examinez și invit sistemul judiciar să facă același lucru. 

Să ia Registrul partidelor politice, să ia dosarele, să ia data depunerii, data afișării, data expirării celor 15 zile, data primului termen, data pronunțării. Apoi, acolo unde există cale de atac, data înregistrării acesteia și data examinării la Curtea de Apel. Nu avem nevoie de ideologie, nu avem nevoie de talk-show-uri, nu avem nevoie nici măcar de opinii, avem nevoie de un calendar și de un calculator.

Iar dacă analiza completă va demonstra că termenele au fost respectate în majoritatea covârșitoare a cauzelor, voi spune public acest lucru dar dacă va demonstra contrariul? Atunci sistemul judiciar va trebui să răspundă unei întrebări pe care nu o mai putem ascunde sub covor, cum a fost posibil ca o procedură pentru care Parlamentul României a scris expres în lege „cel mult 15 zile” să fie administrată ani la rând după un alt calendar?

Și mai există ceva, nu vreau ca această discuție să devină încă o bătălie stupidă între „politicieni” și „magistrați”. România a avut destule, politicienii care vor judecători obedienți sunt un pericol pentru democrație, dar și reflexul potrivit căruia orice întrebare adresată sistemului judiciar reprezintă automat un „atac la independența Justiției” este la fel de nesănătos.

Independența nu înseamnă infailibilitate, respectul nu înseamnă tăcere iar critica documentată nu înseamnă presiune asupra Justiției. Dimpotrivă. Un sistem puternic nu se teme de întrebări, le răspunde. Un sistem credibil nu cere cetățenilor să creadă, le arată. Un sistem independent nu spune „nu mă controlați”, spune „verificați-mă. Am aplicat legea. Asta aștept de la Justiția română.

Și încă ceva, discuția despre natura juridică și efectele nerespectării acestor termene trebuie purtată riguros. Textul legii folosește formule maximale explicite, dar consecințele juridice ale depășirii lor trebuie analizate prin jurisprudență și doctrină, nu voi substitui cercetarea juridică printr-o lozincă. Tocmai fiindcă acuzația este gravă, demonstrația trebuie să fie impecabilă.

Am pornit această cercetare crezând că voi descoperi câteva întârzieri, am găsit ceva care mă obligă să continui, pentru că, pe măsură ce am urmărit dosarele, mi-a apărut în față o altă anomalie. Una mult mai sensibilă. Am observat modul în care unii oameni politici cunoscuți aleg să intre în procedura de constituire a unui partid și modul în care alții preferă să nu apară inițial în prim-plan. Am început să mă întreb de ce există această precauție. Și apoi am început să discut, discret, cu oameni care cunosc sistemul judiciar din interior.

Ceea ce am aflat deschide o întrebare pe care România nu și-a pus-o suficient de serios, ce se întâmplă atunci când magistratul nu mai rămâne numai magistrat și începe să devină activist?

Până atunci rămâne prima întrebare, una simplă, una fără doctrină, una fără politică, una formată din patru cuvinte și o cifră „În cel mult 15 zile.” Ce parte din această propoziție a ajuns să nu mai fie aplicată ad litteram?

MAGISTRATUL ACTIVIST. Când ideologia intră sub robă, mai suntem toți egali în fața legii? 

Mai sus am scris despre cifre, despre zile, despre o lege care spune limpede „cel mult 15 zile” și despre o practică judiciară în materia înregistrării partidelor politice care, în dosarele pe care le-am cercetat până acum, ridică întrebări serioase asupra modului în care această exigență legală este aplicată.

Acum vreau să vorbesc despre ceva mult mai delicat, despre oameni. Mai exact, despre omul de sub robă și vreau să încep cu o precizare fără echivoc. Nu mă interesează ce votează un judecător, nu vreau să știu. Nu mă interesează dacă, în intimitatea conștiinței sale, este conservator, progresist, liberal, social-democrat, monarhist, republican sau complet dezinteresat de politică, este cetățean, are conștiință, are valori, are convingeri, are dreptul la ele.

Magistratul nu intră în profesie prin amputarea propriei personalități. Problema începe în altă parte, problema începe în secunda în care convingerea personală riscă să devină filtru profesional. În secunda în care omul aflat în fața magistratului nu mai este perceput doar ca parte într-un dosar, ci începe să fie privit și prin eticheta pe care o poartă în societate, conservator, progresist, suveranist, globalist, de-al nostru, de-al lor, atunci apare ceea ce eu numesc magistratul activist. Și atenție, nu folosesc acest termen pentru magistratul care are opinii. Îl folosesc pentru riscul apariției magistratului care începe să considere că funcția sa nu mai este numai aceea de a aplica legea, ci și aceea de a împinge societatea într-o anumită direcție, este o diferență enormă. Magistratul are voie să aibă ideologie, Justiția nu are voie. 

După cercetarea despre care am scris la început, am continuat să caut. Nu m-am oprit la dosare. Am vrut să înțeleg dacă există în interiorul magistraturii române diferențe de cultură profesională și de valori suficient de importante încât să merite studiate. Am făcut ceea ce un sondaj clasic probabil nu ar fi putut face. Am făcut o cercetare HUMINT. Am discutat discret, prin oameni care cunosc sistemul din interior, au fost purtate conversații libere, fără  întrebarea brutală și inutilă, „Sunteți progresist sau conservator?”.

O asemenea întrebare ar fi compromis cercetarea înainte să înceapă. Puțini magistrați ar răspunde sincer unei asemenea încadrări și este firesc. Au fost, în schimb, conversații despre societate, valori, instituții, libertăți, raportul dintre stat și individ și alte teme din care se poate contura o anumită orientare valorică.

Spun foarte clar ce reprezintă și ce nu reprezintă această documentare, nu este un sondaj de opinie reprezentativ al magistraturii române, nu pretind că procentele rezultate pot fi extrapolate matematic asupra tuturor judecătorilor din România, nu voi transforma o investigație exploratorie într-o falsă statistică națională doar pentru că niște cifre arată spectaculos într-un titlu. Dar rezultatul este suficient de interesant pentru a ridica o întrebare și, cred eu, suficient de important pentru a justifica o cercetare sociologică independentă, profesionistă și mult mai amplă.

În eșantionul exploratoriu rezultat din această documentare, orientările pe care cercetarea le-a încadrat convențional drept activiste/progresiste au apărut într-o proporție estimată de aproximativ 65% la nivelul judecătoriilor, 45% la tribunale, 27% la curțile de apel și numai 12% la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Repet, acestea sunt rezultatele unei documentări exploratorii de tip HUMINT, nu procente oficiale despre magistratura României.

Dar distribuția m-a făcut curios, pentru că nu avem numai o diferență, avem un gradient. Cu cât urcăm în ierarhia instanțelor, cu atât componenta pe care documentarea noastră a identificat-o drept activistă pare să scadă. De ce? Generația? Vârsta? Experiența profesională? Mecanismele de promovare? Contactul mai îndelungat cu rigorile profesiei? O cultură juridică diferită? Sau pur și simplu limitele eșantionului nostru? Nu știu și tocmai pentru că nu știu, întreb.

Am găsit și o diferență geografică. În documentarea noastră, asemenea orientări activiste/progresiste au apărut sensibil mai frecvent în București, în marile centre urbane și în zonele din Transilvania, Banat, decât în orașele mici și în zonele cercetate din Muntenia, Dobrogea, Oltenia și Moldova. Din nou, nu proclam acest lucru drept adevăr sociologic național. Îl pun pe masă ca ipoteză care trebuie verificată și mi-ar plăcea foarte mult ca facultățile de sociologie, institutele de cercetare, CSM sau organizațiile profesionale ale magistraților să facă exact această cercetare transparent, științific, anonim, pe un eșantion reprezentativ. Poate că rezultatul va infirma complet ceea ce am găsit noi.

Perfect, voi publica rezultatul, poate îl va confirma parțial. Atunci trebuie să înțelegem de ce. Pentru că întrebarea adevărată nu este câți judecători sunt progresiști și câți sunt conservatori. Întrebarea adevărată este dacă aceste convingeri rămân în afara dosarului. Aici nu mai discutăm despre sociologie, discutăm despre Justiție.

Un judecător conservator care are în față un activist progresist trebuie să uite că este conservator. Un judecător activist/progresist care are în față un politician conservator trebuie să uite că este progresist. Un judecător ateu trebuie să judece preotul exact după aceeași lege după care judecă ateul. Un judecător profund religios trebuie să facă același lucru în sens invers. Un judecător care detestă suveranismul trebuie să aplice unui suveranist exact aceeași normă pe care ar aplica-o unui federalist european. Asta înseamnă roba de magistrat, nu că sub ea nu există un om ci că, atunci când începe ședința de judecată, legea trebuie să fie mai puternică decât omul.

Și cercetând toate acestea am dat peste o altă anomalie, una pe care oamenii politici o cunosc mai bine decât publicul. Există proiecte politice asociate ulterior unor persoane cunoscute care, la momentul constituirii juridice a partidului, sunt depuse prin fondatori fără notorietate publică, politicianul cunoscut apărând ulterior în conducerea sau în prim-planul formațiunii.

Nu îi voi numi „oameni de paie”, nu îi voi jigni. Din punct de vedere juridic, sunt fondatori. Îi voi numi fondatori formali fără expunere publică, acolo unde situația documentată justifică această descriere și nu afirm că știu de ce s-a procedat astfel în fiecare caz. Pot exista o sută de explicații perfect legitime. Dar după ceea ce am descoperit în practica judiciară mi-am pus o întrebare pe care n-aș fi crezut că voi ajunge să o formulez, s-a născut în politica românească percepția că este mai sigur să înregistrezi întâi partidul fără numele politicianului cunoscut pe prima pagină a dosarului și să-l aduci pe acesta după ce partidul are deja personalitate juridică. 

Dacă răspunsul este nu, foarte bine, dacă răspunsul este da, avem o problemă uriașă, nu pentru politician, pentru Justiție, pentru că într-un stat democratic niciun cetățean nu ar trebui să creadă că anonimatul îl protejează în fața instanței. Numele nu trebuie să conteze, notorietatea nu trebuie să conteze, partidul nu trebuie să conteze, opiniile exprimate la televizor nu trebuie să conteze. 

Faptul că ai criticat un guvern nu trebuie să conteze, faptul că ai apărat acel guvern nu trebuie să conteze, faptul că ești conservator sau progresist nu trebuie să conteze. Trebuie să conteze dosarul și legea. Atât.

Și tocmai aici vreau să spun ceva magistraților care vor citi aceste rânduri. Nu vă acuz în bloc, ar fi nedrept și intelectual leneș. În magistratura română sunt mii de oameni care își fac meseria cu decență, oameni care citesc acasă dosare, care muncesc până noaptea, care pronunță hotărâri nepopulare tocmai pentru că legea le cere să le pronunțe și care nu și-au transformat niciodată roba într-un tricou de galerie ideologică. Pe acești magistrați îi respect, tocmai pentru ei trebuie discutată problema magistratului activist. Pentru că activistul nu compromite doar dosarul în care ar putea lăsa convingerea personală să-i afecteze judecata, compromite încrederea în colegul său care judecă impecabil.

O singură suspiciune de partizanat se întinde peste o sută de hotărâri corecte, o singură ieșire ideologică publică poate arunca umbra îndoielii peste un complet întreg, iar Justiția funcționează prin ceva extraordinar de fragil. Încrederea.

Forța judecătorului nu stă numai în faptul că statul îi execută hotărârea, stă în credința cetățeanului că omul acela nu are nimic personal cu el. Că nu-l place, că nu-l urăște, că nu-l votează, că poate chiar îl detestă în intimitatea sa. Dar că toate acestea devin irelevante în momentul în care își pune roba. 

Aici apare marea mea teamă în legătură cu activismul. Activistul are o cauză, judecătorul are o lege. Activistul vrea să schimbe societatea, judecătorul trebuie să soluționeze cauza. Activistul împarte lumea între ceea ce consideră progres și ceea ce consideră regres, judecătorul trebuie să împartă argumentele între cele întemeiate și cele neîntemeiate juridic. Activistul vrea un rezultat, judecătorul trebuie să vrea numai o soluție legală. În ziua în care aceste două identități se confundă, apare pericolul și este un pericol indiferent de ideologie. 

Nu vreau o Justiție progresistă, dar nu vreau nici o Justiție conservatoare. Nu vreau judecători ai PACE - Întâi România, nu vreau judecători ai AUR, nu vreau judecători ai PSD, nu vreau judecători ai PNL, nu vreau judecători ai USR, vreau judecători ai legii. Atât.

În ultimii ani am auzit foarte des expresia „independența Justiției”. Am apărat-o, am scris despre ea, am vorbit despre și cred în continuare în ea. Dar cred că a venit timpul să vorbim și despre cealaltă jumătate a ecuației, neutralitatea Justiției. 

O Justiție independentă, dar ideologizată, nu este suficientă, o Justiție bine plătită, dar activistă, nu este suficientă, o Justiție protejată de politic, dar incapabilă să-și privească propriile prejudecăți, nu este suficientă. Independența nu este destinația, este instrumentul prin care ajungem la ceva mai important, judecata imparțială.

De aceea nu cer epurări, nu cer liste cu opiniile politice ale magistraților, ar fi monstruos. Nu cer verificarea votului lor ar fi nedemocratic. Nu cer ca judecătorii să devină oameni fără convingeri ar fi absurd. Cer exact contrariul, să le apărăm atât de bine independența încât să le putem cere, fără teamă, neutralitatea. Și cred că sistemul însuși trebuie să înceapă această discuție. CSM, Înalta Curte, asociațiile profesionale, Institutul Național al Magistraturii, Facultățile de drept.

Trebuie să discutăm despre biasul cognitiv, despre prejudecata ideologică, despre activism, despre aparența de imparțialitate și despre limitele exprimării publice a magistratului, nu pentru a-i pune căluș ci pentru a-i proteja roba. Pentru că magistratul nu trebuie să fie numai imparțial, cetățeanul trebuie să poată avea încredere că este imparțial. Iar aici ajung la ceea ce pentru mine a fost cea mai neplăcută concluzie a acestei documentări.

Am apărat mult Justiția română, am apărat statutul magistraților, am apărat stabilitatea lor, am apărat ideea că judecătorul trebuie să fie suficient de protejat financiar și instituțional încât niciun politician să nu-i poată pune lesa. Am făcut-o din convingere, nu regret. Dar în timp ce cercetam toate acestea am început să-mi pun o întrebare pe care nu mi-am pus-o atunci. Am fost noi, politicienii care am apărat independența Justiției, suficient de exigenți și atunci când trebuia să cerem Justiției să se privească în oglindă? Probabil că nu. Am confundat uneori critica Justiției cu atacul asupra Justiției. Nu sunt același lucru.

A ataca independența judecătorului este grav, a-i cere judecătorului să respecte legea, neutralitatea și aparența de imparțialitate este democratic, ba chiar necesar. Și poate că tocmai oamenii care au apărat Justiția au cea mai mare obligație morală să spună acest lucru.

Eu am ajuns în acel punct și mai am ceva de spus. De data aceasta nu despre termene, nu despre partide, nu despre cercetări ci despre mine și despre raportul meu politic cu sistemul pe care l-am apărat. Pentru că în curând, inevitabil, în Parlament vor reveni discuțiile despre statutul magistraților, salarizare, pensii, drepturi, reforme și despre măsurile pe care Ilie Bolojan și USR le promovează sau le vor promova în raport cu sistemul judiciar.

Până acum am știut unde stau, după ceea ce am descoperit, lucrurile s-au schimbat. Nu voi vota împotriva magistraților din răzbunare dar nici nu voi mai confunda apărarea independenței Justiției cu obligația de a apăra automat interesele corporative ale magistraturii.

Și voi explica de ce, pentru prima dată, răspunsul meu politic ca Senator al României la unele dintre aceste dispute va putea fi format din numai trei cuvinte, PREZENT - NU VOTEZ.

Am ajuns să am despre Justiția română un sentiment pe care nu credeam că îl voi avea. Dezamăgire. Nu față de ideea de Justiție, nu față de principiul independenței magistratului, nu față de miile de judecători și procurori care își fac meseria corect, discret și cu respect pentru lege ci față de un sistem pe care l-am apărat public și despre care am început să descopăr lucruri care mă obligă să-mi reconsider propria atitudine politică față de el.

În prima parte am vorbit despre lege, despre termene scrise negru pe alb, despre acel „cel mult 15 zile” pe care legiuitorul l-a introdus în materia înregistrării partidelor politice și despre întrebarea legitimă dacă Justiția română aplică ad litteram asemenea dispoziții. În a doua parte am mers mai adânc. Am vorbit despre magistratul activist, despre diferența fundamentală dintre dreptul unui magistrat de a avea convingeri și pericolul ca acele convingeri să devină filtru profesional. Am spus ceva ce repet și astăzi, magistratul are voie să aibă ideologie, Justiția nu are voie.

Acum nu mai vreau să vorbesc despre ei, vreau să vorbesc despre mine și despre o greșeală pe care cred că am făcut-o. Am apărat magistrații, nu o dată, nu pe ascuns, nu într-o conversație privată ci public de la tribuna Senatului României, în declarații politice, în intervenții televizate, în editoriale.

Am făcut-o inclusiv atunci când Guvernul condus de Ilie Bolojan a venit cu măsuri care afectau statutul, veniturile, pensiile sau stabilitatea profesională a magistraților. Am considerat că politicianul trebuie să fie extrem de prudent atunci când modifică regulile după care funcționează una dintre puterile fundamentale ale statului. Am spus că un magistrat vulnerabil financiar poate deveni un magistrat vulnerabil instituțional. Am spus că independența nu se construiește prin discursuri frumoase, ci prin garanții reale. Am spus că judecătorul nu trebuie să stea dimineața cu ochii la Monitorul Oficial ca să afle ce drepturi i-a mai modificat politicianul peste noapte. Am spus toate acestea deși știam foarte bine că apărarea magistraților nu este neapărat cea mai populară poziție electorală din România.

Și am mers mai departe. Am publicat un editorial amplu, intitulat „Radiografia Justiției. Fabrica de jertfe și prețul inuman al meritocrației” https://www.stiripesurse.ro/radiografia-justitiei-fabrica-de-jertfe-si-pretul-inuman-al-meritocratiei_3891930  , în care am încercat să explic publicului ceva ce puțini politicieni sunt dispuși să spună, în spatele unei robe există ani de muncă, examene, presiune, responsabilitate, incompatibilități, sacrificii personale și o profesie care nu poate fi redusă populist la fluturașul de salariu. Am făcut-o pentru că am crezut în ceea ce am scris și încă mai cred. Nu retrag niciun cuvânt despre necesitatea independenței Justiției dar astăzi fac o distincție pe care poate ar fi trebuit să o fac mai devreme, una este să aperi independența Justiției și cu totul alta este să devii avocatul intereselor corporative ale sistemului judiciar. Prima este o obligație democratică, a doua nu este obligația mea.

Și, dragi magistrați, eu am fost prea mult timp dispus să le confund. Am crezut că, dacă politicul amenință un drept sau un avantaj profesional al magistraturii, trebuie să sar imediat în tranșee. Am crezut că orice atingere adusă statutului vostru riscă să devină o atingere adusă independenței. Am crezut că politicienii care cunosc pericolul subordonării Justiției au datoria să vă fie alături chiar și atunci când electoral ar fi mult mai profitabil să vă atace.

Poate că am fost naiv sau, spus mai românește, poate că am fost prost. Dar omul are dreptul să fie prost o dată, dacă insistă, devine alegere. Eu nu mai insist și vreau să fie foarte clar ce spun, pentru ca nimeni să nu poată transforma acest editorial într-o amenințare la adresa Justiției.

Nu voi vota niciodată împotriva independenței judecătorului pentru că un judecător a pronunțat o soluție care nu-mi place, nu voi condiționa niciodată votul meu parlamentar de soluția unui dosar, nu voi telefona unui magistrat, nu voi cere unui magistrat să-mi dea dreptate, nu voi cere unui ministru să disciplineze un judecător pentru că nu-mi convine o hotărâre, nu voi susține subordonarea Justiției față de Guvern, nu voi susține transformarea procurorului sau judecătorului în funcționarul unui partid. Asta ar fi răzbunare și ar fi profund nedemocratic.

Dar există o diferență uriașă între a nu te răzbuna și a continua să fii voluntar de serviciu în apărarea intereselor unei categorii profesionale. Acolo s-a terminat povestea, v-am apărat independența, continui să o apăr. Dar salariile voastre, pensiile voastre, beneficiile voastre, disputele voastre profesionale cu Guvernul, negocierile voastre cu Ministerul Justiției, conflictele voastre cu Ilie Bolojan, nu mai sunt automat războaiele mele.

Și poate că este mai sănătos așa pentru mine, pentru voi și, mai ales, pentru democrație. Pentru că senatorul Ninel PEIA nu este reprezentantul magistraților în Parlament, nu este nici reprezentantul medicilor, nici al profesorilor, nici al funcționarilor. Senatorul Ninel PEIA reprezintă poporul român. Iar atunci când o lege ajunge pe masa mea, obligația mea nu este să întreb cine protestează mai tare în fața Parlamentului, obligația mea este să întreb dacă este bună pentru România, dacă este dreaptă, constituțională și servește interesului public? Atât.

Așa că, atunci când domnul Ilie Bolojan va veni din nou cu reforma magistraților, nu voi mai porni reflex de la premisa că Bolojan trebuie să greșească pentru că magistrații protestează. Voi citi legea. Când USR va veni din nou să ne explice cum trebuie reorganizată Justiția, nu voi porni nici de la premisa că USR are dreptate. Voi citi legea. Iar când reprezentanții magistraturii vor spune că o măsură reprezintă un atac la independența Justiției, nu voi mai confunda automat această afirmație cu adevărul. Voi citi legea, voi asculta argumentele și voi decide fără reflex, fără solidaritate automată, fără datorii sentimentale. Pentru că am învățat ceva din această experiență, respectul trebuie să existe în ambele sensuri.

Magistrații cer, pe bună dreptate, ca politicianul să respecte independența Justiției dar politicianul și cetățeanul au același drept să ceară Justiției să respecte ad litteram legea. Magistratul cere să nu fie judecat public după o hotărâre nepopulară. Corect. Dar cetățeanul are dreptul să nu fie privit prin lentila ideologică a celui care îl judecă. Magistratul cere stabilitate dar societatea are dreptul să ceară predictibilitate. Magistratul cere respect dar roba nu transformă respectul într-un privilegiu unilateral. Asta este relația matură dintre puterile unui stat, nu obediență, nu răzbunare nu troc. Respect reciproc și lege.

Și aici ajung la Ilie Bolojan. Domnule Bolojan, am fost foarte critic cu dumneavoastră atunci când am considerat că măsurile promovate în privința magistraților sunt greșite. Nu pentru că eram prietenul magistraților, nu pentru că îmi ceruseră ceva ci pentru că am considerat că apărarea independenței Justiției este o obligație pentru orice parlamentar responsabil.

Nu-mi retrag criticile doar pentru că astăzi sunt profund dezamăgit de ceea ce am descoperit în sistem, ar fi necinstit. O măsură greșită rămâne greșită indiferent cine beneficiază de ea. Dar există ceva ce se schimbă. Nu voi mai fi primul care sare în tranșee. Dacă veți veni cu o lege privind salarizarea magistraților, o voi citi, dacă veți veni cu o lege privind pensiile magistraților, o voi citi, dacă veți veni cu modificări ale statutului, le voi analiza, dacă acele măsuri amenință realmente independența puterii judecătorești, voi spune acest lucru. Dar dacă disputa privește exclusiv interese corporative, financiare sau profesionale, fără atingerea unei garanții constituționale reale, atunci, dragi magistrați, va trebui să vă susțineți singuri cauza. Nu mai sunt avocatul vostru și nici nu trebuie să fiu. Sunt senator.

Aici apare și diferența fundamentală dintre mine și magistratul activist despre care am scris mai sus. Eu am voie să fac politică, el nu. Eu am voie să spun că sunt conservator, el trebuie să-mi garanteze că această informație este irelevantă atunci când intru în sala lui de judecată. Eu am voie să votez o lege potrivit convingerilor mele politice și mandatului primit, el trebuie să aplice legea indiferent dacă îi place politicianul care a votat-o. Eu răspund politic, el răspunde juridic și profesional. De aceea eu port costum, iar el poartă robă și roba nu este un accesoriu, este promisiunea neutralității. Și tocmai pentru că funcția judecătorului este atât de importantă, societatea îi oferă garanții extraordinare. Independență, inamovibilitate în condițiile Constituției și legii, statut special, incompatibilități care îl separă de arena politică, protecție instituțională.

Acestea nu sunt cadouri sunt partea statului dintr-un contract democratic, iar partea magistratului este la fel de importantă, lege, imparțialitate, neutralitate, echilibru. Nu activism, nu militantism, nu simpatie politică transferată în actul profesional, nu antipatie ideologică și, mai ales, nu ideea că independența Justiției înseamnă că Justiția nu poate fi criticată. Ba poate și trebuie cu argumente, cu documente, cu respect dar fără frică.

Pentru că niciun corp profesional dintr-o democrație nu poate deveni atât de sacru încât societatea să nu-i mai poată pune întrebări. Iar eu voi pune întrebări. Voi continua cercetarea despre respectarea termenelor prevăzute de lege, voi continua cercetarea privind practica înregistrării partidelor politice, voi continua să caut dacă există sau nu diferențe obiective de tratament procedural, voi continua să vorbesc despre magistratul activist. Dar voi face toate acestea fără să cer o anumită hotărâre într-un anumit dosar și fără să transform Parlamentul într-un instrument de presiune asupra instanțelor. Pentru că tocmai aici trebuie să demonstrăm că suntem mai buni decât ceea ce criticăm.

Și acum ajung la final, un final foarte simplu. Dragi magistrați, v-am apărat, am făcut-o public, am făcut-o când era nepopular, am făcut-o împotriva lui Bolojan, am făcut-o împotriva celor care voiau să transforme fiecare discuție despre veniturile voastre într-un concurs de populism. Nu regret. Dar m-am lămurit.

Independența voastră o voi apăra în continuare, pentru că nu vă aparține numai vouă, independența judecătorului este garanția cetățeanului. Dar interesele voastre corporative vă aparțin și de acum înainte nu le voi mai confunda. Când va veni în Parlament o lege care amenință independența reală a Justiției, mă veți găsi acolo în picioare, la tribună, indiferent cine guvernează.

Dar când va veni o lege care privește exclusiv salarii, pensii, avantaje sau alte interese profesionale și voi considera că nu este pusă în pericol independența puterii judecătorești, nu mai contați automat pe mine. Nu voi vota împotriva voastră pentru a mă răzbuna, nu voi vota pentru Bolojan doar ca să vă pedepsesc, nu voi vota pentru USR doar ca să vă dau o lecție. Răzbunarea nu are ce căuta între puterile statului. Voi face ceva mult mai simplu. Voi veni la ședință, îmi voi ocupa locul, voi asculta dezbaterea. Și, dacă aceasta va fi concluzia mea, când va veni momentul votului, pe tabela Senatului României va apărea, Senator NINEL PEIA, PREZENT, NU VOTEAZĂ. Atât.

Poate că Bolojan vă va convinge, poate că USR vă va apăra, poate că veți convinge majoritatea Parlamentului, este democrație. Dar eu nu voi mai porni automat la război pentru voi, nu fiindcă am devenit dușmanul Justiției ci fiindcă am înțeles, poate mai târziu decât trebuia, diferența dintre Justiție și interesele sistemului judiciar. Prima trebuie apărată, celelalte trebuie argumentate.

Și mai am o singură rugăminte, nu pentru mine, pentru orice român care ajunge vreodată în fața voastră. Fiți progresiști acasă, dacă asta credeți, fiți conservatori acasă, dacă asta credeți, fiți de stânga, fiți de dreapta. Credeți în Dumnezeu sau nu credeți. Votați cu cine vă dictează conștiința. Este dreptul vostru. Dar când intrați în sala de judecată și îmbrăcați roba, lăsați toate acestea afară. Înăuntru luați un singur lucru, LEGEA. Aplicați-o ad litteram. Și atunci, indiferent cât de incomodă va fi o hotărâre pentru mine, voi fi primul care vă va apăra dreptul de a o pronunța. Pentru că aceasta este Justiția pe care am apărat-o și aceasta este singura Justiție pe care o voi apăra în continuare.

În rest? PREZENT - NU VOTEZ! 

Ninel PEIA

Senator al României

Chestor al Senatului

Membru al grupului parlamentar de independenți PACE - Întâi România